Sunt o răchită prizonieră în mâlul din Bahlui!
Din tufele de brusturi ce îmi acopăr faţa,
Privesc înfrigurată,un râu ce-n vadul lui
Îmi duce-ncet la vale,norocul ,rostul,viaţa.
Aş vrea să îmi aplec bătrânul trunchi spre apă,
Ca în oglinda ei să văd ce-am devenit;
Dar apa,ca şi timpul,cu duşmănie sapă
Şi malul de sub mine,abrupt,s-a prăbuşit.
Cu cioate dezgolite mai caut încă valul
Cel plin până-n adâncuri cu glasuri de copii
Şi tot cu ele-ncerc să urc odată malul,
Să îi mai văd zburdând pe uliţe,prin vii.
Poate îi văd pe tata desculţ prin iarba deasă,
Cum fuge dupa minge,se-mpiedică,se-amuză
Râdeam ,căci nu ştiam ,că în curând ne lasă
Să ne luptăm cu viaţa,ca-n braţe de meduză.
Şi-n pragul gol al casei,se-nfiripă bunica
Pe sub căuşul palmei priveşte spre Bahlui.
Dar unde-or fi nepoţii ? Că toată ziulica
Se hârjonesc pe gârlă,sau umblă-n sat hai -hui!
Bunica nu-i mai vede…doar eu despre ei ştiu,
Că-i fiecare acum matur,la casa lui,
Cu inima uscată şi sufletul pustiu,
Căci râsul le-a rămas in mâlul din Bahlui.
