Tu vii şi pleci şi iarăsi vii…şi mâine pleci din nou!
Se-nchide uşa-n urma ta,ca uşa de cavou…
Tăcerea mă-nfăşoară strâns,ca giulgiul din sicrie
Dar eu nu plâng şi nu mă zbat,deşi sunt încă vie!
Târziu,când liniştea o spargi cu paşii oboşiti
Mi-adun în grabă sufletul şi ochii prăfuiţi,
Îmi scutur pletele din mers…şi mi le pun la loc
Şi zâmbitoare,tremurând,deschid uşa la bloc.
Nici tu nu ştii dacă trăiesc,sau dacă am murit
E-atât de mică diferenţa,că nici nu te-ai gândit!
Ce mai contează atâta vreme cât doar un lucru ţi-am cerut:
Să-mi povesteşti ce e în lumea din care eu ,am dispărut.
Draga mea , nu stiu cine esti , am descoperit navigand poezia ,,,,,,Doamne, nu-mi pot opri lacrimile , instantaneu m-au navalit , parca ai dat glas subconstientului meu sufocat….Doamne, ai simtit si tu la fel ca mine…sti si ce va urma?
Comentariul dvs. a deschis uşa cuştii în care ne simţeam prinse.Am câştigat amândouă prin recunoaşterea şi asumarea stării sociale şi sufleteşti in care ne aflăm.
Soluţia ar fi să nu ne resemnăm,ci dimpotrivă,să arătăm ca existăm.