Am fost o vreme pe pământ,dar …parcă nici n-am fost;

Nici urmă nu a mai rămas dintr-un destin anost .

Un punct pe Glob dacă lăsam,ştiaţi c-aici am fost…

Dar dacă nu însemni nimic,nici punctul n- are rost.

Aş evada în Univers,s-o iau de la început,

Poate acolo aş putea ce aicea n-am putut.

Doar partea goală din pahar,pe terra am băut

O vreau cea plină… şi mai vreau ce pân-acum n-am vrut.

Vreau ochi in ochi cu D-zeu să stau şi să ascult,

Motivul pentru care eu,n-am meritat mai mult?!

O pasăre voiam să fiu,spre cer să mă avânt…

Dar El a hotărât să fiu,un vierme pe  pământ.

Hârleţul morţii sapă…întoarce dedesupt,

Destine putrezite, le-acoperă cu lut,

Durerea o tasează şi pune pe ea flori…

Hârleţul face totul,poţi liniştit să mori!

Ascunde-adânc ,complice,trufia celui ‘dus’

Şi umilinţa neagră a vieţii spre apus

Retează plânsul cald al rudelor…şi lasă

Un ciot de egoism ‘ Eu mă mai duc acasă !’

Sunt singură,dar am un soţ

Căsătorit cu altă damă…

Iar ‘ fostul’ decedat după divorţ

Nu m-a băgat nicicând în seamă

Am două soacre, dar nu-s noră

Şi chiar de suntem patru fraţi,

Nu am nici frate şi nici soră,

Căci m-au uitat ,deci sunt uitaţi!

Nu am o mamă…dar trăieşte,

Tata e mort,pe el îl am!

Respir ,dar sufletu-mi lipseşte

Şi zile am,dar viaţă n-am!

Am doi copii ,dar nu-s ai mei,

Chiar dacă-s rostul meu pe lume,

Căci după un legal temei,

Ei au un nume,eu…alt nume.

Mai am în plus şi un căţel

Că m-a citit atât de bine,

Încât stăpânul este el…

Eu am rămas pe post de câine.

Am zeci de sfinţi şi-un Dumnezeu

Dar ei, pe mine nu mă au

Iar când îmi e cumplit de greu,

Lor nu le pasă…habar n-au!

Pe străzi înguste şi pustii,mânat de-o spaimă monstruasă,

Alerg greoi pe întuneric…nu-i luminată nicio casă!

Nu-mi ştiu teribilul hăitaş,da-i simt în ceafă răsuflarea

Şi-o ură neagră, îngheţată ,ce o emană arătarea…

Nu ştiu măcar ce poate fi…dacă e om sau e strigoi,

Dar sigur ştiu că o să mor,de-ntorc privirea înapoi.

Găsesc o scară şi o urc crezând că-n capăt e scăparea

Dar nu-i aşa,acolo sus,pândeşte neclintit teroarea,

Ridic privirea şi zăresc bălăngănind nişte picioare

Şi simt că e un disperat ce-atârnă în spânzurătoare.

Nu pot pe lângă el să trec…dar nici nu pot da înapoi…

Mă copleşeşte neputinţa,ca un vâscos şi greu noroi

Ţip înăuntru,fără glas,cer milă de la Dzeu

Şi cred c-aud: Trezeşte-te!E numai un coşmar de-al tău

Într-o măsea de minte,toţi dracii-mi sfredelesc…

Cu dălţi şi cu ciocane canale îşi croiesc,

Îmi scormonesc prin creier,se caţără pe tâmplă,

Sperând să înţeleagă,ce dracu se întâmplă!

Nu înţeleg cum dracu,am reuşit chiar eu,

Să-mi fac, ce nici Satana nu îmi făcea mai rau!

Ce naiba vă cruciţi atât? Doar toată lumea spune,

Că iadul vostru e pavat tot cu intenţii bune…

Am vrut pe mama s-o ajut,pe frate-miu săracu

Şi-am ajuns de mila mea să plângă chiar şi dracu!

M-am dus urgent la un dentist,să-mi văd măseaua scoasă

Şi-am nimerit o doctoriţă a naibii de  , pioasă’.

Uitându-se in gura mea,pe dată a decis:

De cancer sau de boală grea tu ai să mori precis!

Ai pufăit cât  şapte turci şi ai băut cafea!

Cu dracu ţi-ai făcut în cârd…şi-apari în faţa mea?

O,Doamne,Tu Măicuţa mea şi fiule Iisus…

Să mă iertaţi că mâna mea pe spurcăciune-am pus!

Apoi pe scaun m-a strivit sub bustu-i de văcuţă

Şi leşinând,mi s-a părut,c-avea şi coarne şi codiţă !

Cu sângele pe buze-întins şi lacrimi in bărbie,

O păcătoasă îşi jura: o ,sfântă’ să nu fie…

Fugea spre casă şi-şi scuipa toti dracii în batistă

Să vadă ei cu ochii lor,că iadul pe pământ …există!

Pămantu-i îngheţat ,inert,

Sub gerul care muşcă piatra

Doar oalele au dat în  fiert

Stropind  cu mărgeluţe vatra.

O ţaţă iese-n pas alert

Cu doniţa,să mulgă vaca…

Din cuşca lui,Grivei,expert,

Se gudură un pic şi… iaca !

Găinile in cor strident

De chirăieli stresează vita ,

Care tresare violent

Şi-n doniţă-şi bagă copita.

Mâhnită rau de incident,

Cât şi de viaţa ei nasoală,

Femeia-înjură indecent,

Şi plânge-apoi cu capu-n poală.

Bărbatu-întors de la bufet,

Confuz îşi tot frământă moaca…

Un lucru-i pentru el incert:

Care-i nevasta,care-i vaca?

Şi-atunci ,n-ar fii mai înţelept,

Când viaţă grea de vită ai,

Decat să-ţi iei un bou inept,

Să-ţi ‘ tragi ‘ mai bine un buhai?

Tu vii şi pleci şi iarăsi vii…şi mâine pleci din nou!

Se-nchide uşa-n urma ta,ca uşa de cavou…

Tăcerea mă-nfăşoară strâns,ca giulgiul din sicrie

Dar eu nu plâng şi nu mă zbat,deşi sunt încă vie!

Târziu,când liniştea o spargi cu paşii oboşiti

Mi-adun în grabă sufletul şi ochii prăfuiţi,

Îmi scutur pletele din mers…şi mi le pun la loc

Şi zâmbitoare,tremurând,deschid uşa la bloc.

Nici tu nu ştii dacă trăiesc,sau dacă am murit

E-atât de mică diferenţa,că nici nu te-ai gândit!

Ce mai contează atâta vreme cât doar un lucru ţi-am cerut:

Să-mi povesteşti ce e în lumea din care eu ,am dispărut.

Sunt o răchită prizonieră în mâlul din Bahlui!

Din tufele de brusturi ce îmi acopăr faţa,

Privesc înfrigurată,un râu ce-n vadul lui

Îmi duce-ncet la vale,norocul ,rostul,viaţa.

Aş vrea să îmi aplec bătrânul trunchi spre apă,

Ca în oglinda ei să văd ce-am devenit;

Dar apa,ca şi timpul,cu duşmănie sapă

Şi malul de sub mine,abrupt,s-a prăbuşit.

Cu cioate dezgolite mai caut încă valul

Cel plin până-n adâncuri cu glasuri de copii

Şi tot cu ele-ncerc să urc odată malul,

Să îi mai văd zburdând pe uliţe,prin vii.

Poate îi văd pe tata desculţ prin iarba deasă,

Cum fuge dupa minge,se-mpiedică,se-amuză

Râdeam ,căci nu ştiam ,că în curând ne lasă

Să ne luptăm cu viaţa,ca-n braţe de meduză.

Şi-n pragul gol al casei,se-nfiripă bunica

Pe sub căuşul palmei priveşte spre Bahlui.

Dar unde-or fi nepoţii ? Că toată ziulica

Se hârjonesc pe gârlă,sau umblă-n sat hai -hui!

Bunica nu-i mai vede…doar eu despre ei ştiu,

Că-i fiecare acum matur,la casa lui,

Cu inima uscată şi sufletul pustiu,

Căci râsul le-a rămas in mâlul din Bahlui.